Next
Previous

vineri, martie 15, 2013

0

Dar nu, nu eşti a mea...


Dacă ai fi o rază de soare fiecare seară m-ar surprinde privind spre cer admiranu-ti apusul. Dacă ai fi un rău aş asculta neîncetat curgerea ta şi nu m-aş satură să savurez fiecare strop din tine. Dacă ai fi un vis mi-aş dori să-mi vizitezi în fiecare seară somnul şi să îmi dai speranţă pe care doar tu o poţi imprima în mintea mea.
Dar apusul tău este mult prea grăbit, curgerea ta este prea repezită iar în visul meu apari doar pentru câteva secunde... ultima speranţă pe care o am este să fi doar tu, dar să fi lângă mine. Să savurăm doar clipele pentru că mai mult nu îmi permit să sper. Dar acum, când îmi doresc să fi lângă mine, realizez că eşti atât de departe iar scurtul meu vis îi spulberat din nou.

Dacă ai fi a mea, în fiecare minut aş lupta să fi fericită şi să zâmbeşti, aş lupta să fi împlinită şi mi-aş investi toate resursele doar în acest scop.
Dar nu eşti nici a mea, chiar dacă poate te gândeşti la mine, dar îmi rămâne doar speranţa că într-o zi vei fi doar a mea şi eu al tău. Dar acea zi pare atât de îndepărtată şi eu mă văd prea slab pentru a lupta, este prea greu să privesc la visul suprem când privirea ta îmi spune că este imposibil să fiu prea mult prin preajma ta. Atunci când ai fost creată, perfecţiunea s-a întrecut pe sine şi acum fiecare parte din chipul tău nu face altceva decât să evidenţieze hidoşenia unui trup oboist, cu ridurile unei frunţi îmbătrânite prea devreme şi cearcănele care îmi trădează oboseala. Da, ăsta sunt eu, iar fiinţa ta frumoasă evidenţiază negativul brăzdat pe buzele mele precum o regină de alb aşezată lângă un rege de negru. Suficient de departe să nu cadă pradă sentimentelor dar şi aproape să canalizeze fiecare pasiune a regelui într-o direcţie pe care doar ea o ştie, până în punctul în care o să rostească un sec: “şah mat”.

Dar totusi, atât timp cât încă am puterea să scriu mai am puterea şi să sper...

miercuri, ianuarie 16, 2013

1

Jurnal de călătorie


             Lucrurile care se întâmplă regulat devin obişnuinţă chiar dacă sunt ele mai ciudate sau mai speciale. Nu m-am gândit vreodată că am o putere supranaturală de a atrage lucrurile şi evenimentele ciudate în jurul meu, de fapt nu-i corect să le spun ciudate, mai corect e să le numesc simplu “belele”. 
             Luni, iau trenul din comuna unde am reşedinţa şi plec în Mediaş, oraş aflat la o distanţă de 30 de km. Trebuia să merg în oraş să îmi încarc cartuşele la imprimantă că sesiunea asta cere multă cerneală. După ce mi-am încărcat cartuşele am mers în gară, de unde trebuia să iau trenul să mă întorc acasă... băiat conştiincios, merg şi îmi iau bilet şi urc în trenul care era deja staţionat, mi-am pus căştile pe urechi şi am ocupat un loc în trenul murdar. Căutam cu privirea locuri unde nu erau oameni pentru că doream să mă izolez de stresul care îl emanau muncitorii care mergeau spre casă, dar această linişte mi-a fost întreruptă de o doamnă cu un aspect urât care s-a aşezat în faţa mea fără a întreba măcar dacă este liber locul, asta m-a enervate la culme. Am aşteptat liniştit pe scaun douăzeci de minute până când trenul s-a pus în mişcare cu muzica lui DOC în urechi, călătoria părea interminabilă.
La un moment dat m-am plictisit să stau în fund şi mi-am şters frumos tălpile papucilor şi le-am proptit în mânerul care este destinat pentru coatele călătorului care ar fi trebui să fie lângă mine, dar cum locul era liber, mi-am permis să îmi pun picioarele pe acel mâner din cauciuc. Pe partea cealaltă era aşezat un călător care am aflat mai târziu că îmi este rudă, era unchiul meu şi eu nu ştiam. Am spus bine, era, pentru că acuma este doar o ţintă pe care o voi face să sufere într-un mod, nu m-am decis încă dar sunt convins că nu îi voi rămâne dator. Mă întrebaţi de ce? Poi de aici începe adevărata poveste.
             Cu gândul oriunde altundeva numa nu la ce se întâmplă în trenul ăla şi cu muzică la maxim stăteam relaxat aşteptând să ajung acasă când am fost întrerupt de domnul respectiv care a ţinut să îmi atragă atenţia că nu aşa se stă în tren, respectos cum sunt mi-am dat căştile jos l-am ascultat şi i-am răspuns cu aceiaşi monedă, i-am spus că nu m-am legat de poziţia pe care o adoptă el în timpul mersului deci nu văd care ar fi sensul comentariului. Pentru mine deja devenise un subiect închis şi mi-am pus din nou căştile pe urechi fără a fi interesat de multele cuvinte ce le rostea omul, probabil despre mine.
Nu a trecut mult timp şi apare “naşul” care îmi atrage atenţia că nu este regulamentar cum stau în tren. Naşul a fost chemat de omul respectiv care a vrut să îmi demonstreze mie că nu stau cum vreau. Cuvintele naşului erau ceva de genul “stai frumos dacă nu vrei să ai probleme” clar că pentru mine a sunat a ameninţare şi mi-am permis să îi răspund şi lui cu aceiaşi monedă: “ce probleme pot să am?”. Şi după discuţia asta mă adâncesc din nou în starea de meditare în care mă aprofunda muzica.
               Când am ajuns în Copşa Mică am simţit o bătaie pe umăr iar când ridic privirea un băiat de aproximativ 35 de ani îmbrăcat în haine albastre se prezintă: sunt agentul x de la poliţia transportului am auzit că ai probleme, mă uit la el şi îi spun că n-am nici o problemă, cel puţin până în acel moment nu aveam. El insistă cu reclamaţia naşului şi a călătorului că eu stau cu picioarele într-o poziţie nefirească la care eu m-am simţit nevoit să îi răspund pe un ton ironic “picioarele mele sunt mai curate ca fundul lor deci asta îmi permite să stau cum vreau” bine-nţeles că a schiţat un zâmbet iar apoi pentru a-şi arăta autoritatea mi-a cerut actul de identitate. I-am zis că nu îl am pentru că nu vreau să vadă gaborii poza din buletin că am faţă de criminal în serie şi nu aş vrea să fiu subiectul unei investigaţii:D
După ce îi spun că n-am acte mă întreabă numele. Aici a fost confuzia lui sau a mea, încă nu ştiu exact cine a greşit dar îi cert că eu i-am dat numele corect, cel puţin aşa mă cheamă pe Facebook. Îi spun că mă cheamă Joel Thimothy Sawyer şi îi dau o adresă fictivă. Băiatul pleacă spunându-mi că o să suport consecinţe dar nu înainte de a-mi ura o călătorie plăcută.
             Râd în mine şi aştept ca trenul să se pună în mişcare, dar nu s-a pus până gaborul nu s-a întors pentru a-mi spune că l-am minţit că nu-i aia adresa mea şi nici numele:D mă uit la el şi îl întreb: “nu-i aia adresa?” El răspunde: “nu”. la care eu mă uit nevinovat spre el şi îi spun că sunt amnezic, bine-nţeles că nu a ţinut şi am fost nevoit să îi dau adresa corectă şi numele care nu l-am dat nici amicilor de pe Facebook.

             Aştept să văd care îi surpriza poliţiei transporturilor pentru mine şi sper ca şi naşul şi omul respectiv să aştepte surpriza mea pentru ei.

luni, decembrie 31, 2012

0

Sfârşit de an? nu-mi pasă!


        Dacă de colindat am fost racolat de nişte prieteni în timp ce am ieşit la alergarea de seară, de revelion nu m-am mai lăsat dus. Preventiv am ieşit la alergat încă de la ora 5 să nu fiu înduioşat de vreo drăgălăşenie şi să fiu atras împotriva voinţei mele în locuri în care nu vreau să fiu în seara aceasta. Mi-am propus să trec dintr-un an în altul în faţa calculatorului sau în pat dormind, şi nu fac asta că aş fi un dependent de calculator sau îndrăgostit de pat dar pur şi simplu nu vreau să fac altceva. De fapt tot anul l-am hibernat, de ce aş face altceva în seara asta? E totuşi o seară obişnuită şi la fel cum am petrecut noaptea de 17 august exact aşa voi petrece şi noapte asta, dormind. Să fim sinceri e doar o noapte şi mâine ne aşteaptă o singură zi nu două. Ideea este că am oboist să ţin pasul atâtor sărbători şi atâtor date nesemnificative care pentru mulţi sunt doar un pretext pentru a mânca şi a bea puţin mai mult...
       Mai e puţin dintr-o zi care este ultima dintr-un şir lung de zile. Pentru mulţi trecerea asta dintre ani aduce bilanţuri, realizări, dezamăgiri şi toate alea, pentru mine e o simplă zi care încheie un an prost, un an în care nu am făcut nimic, un an care şi la mine a avut 365 de zile dar parcă au fost multe şi puţine în acelaşi timp. Din astea 365 de zile cam 200 am dormit 56 m-am uitat la filme 5 zile am fost pe bicicletă şi restul nu au importanţă, sau nu suficient cât să menţionez. Da.. un an al şanselor dar mi-am băgat picioarele în toate care le-am avut. Un an al recordurilor negative, dar îmi place... am trecut prin toate, am pierdut oameni care erau importanţi pentru mine, prieteni, colegi şi nu am câştigat nimic... am pierdut-o chiar şi pe cea mai frumoasă fată care am avut-o în cariera mea asta de... De ce? :D
Este clar că tâmpesc pe zice trece şi ciudat este că îmi place asta: D
        Să mă bucur că s-a terminat? Nu... ziua de mâine este la fel ca cea de azi de-aia nici nu am aşteptări de la 2013... ce aşteptări poţi să ai când auzi că lumea se încălzeşte dar ceea ce vezi este exact contrariu, oamenii au sufletul tot mai rece şi eu nu pot să nu mă alătur mulţimii... sau mulţimea mi se alătură? Nu ştiu şi nici nu îmi pasă... probabil încălzirea globală este o simplă abureală sau noi oamenii mergem contrar lumii acesteia.
         Încă sunt dezamăgit că nu a venit sfârşitul lumii pentru că aş fi vrut ca oameni să înveţe o lecţie, să vadă şi ei ce înseamnă un sfârşit fastuos nu petardele şi artificiile astea care abia le auzi iar de văzut nici nu se pune problema.
         Deci... nici o concluzie, doar alt an în care suntem aceiaşi clovni.


vineri, decembrie 21, 2012

0

Cum v-aţi petrecut sfârşitul lumii?


         Hey prieteni... mi-am făcut puţin timp să intru să mai înşirui câteva cuvinte pe blog că de mult nu am mai făcut-o... poate aţi avut impresia că lipsa prezenţei mele prin spaţiul ăsta mare şi virtual s-a datorat sfârşitului ăstuia care tot spune că vine... un prieten m-a întrebat "de ce nu mai scri pe blog? La tine a venit sfârşitul lumii mai repede?" nu, nu a venit mai repede sfârşitul lumii dar ştiţi şi voi cum este cu pregătirile astea, nu şti ce să mănânci, cum să te îmbraci... toate astea m-au ţinut în priză zilele astea. Într-un cuvânt, stres maxim. Chiar şi acuma abia mi-am făcut o fereastră să vă salut că imediat trebuie să merg la continuare, am venit acasă doar să-mi aduc cadoul primit de la maiaşii ăştia ce ne-au vizitat şi să îmi schimb hainele de gală.
         Am zis că dacă tot am puţin timp să intru şi să vă salut scurt să vă întreb voi cum v-aţi petrecut sfârşitul lumii? Câţi dintre voi sunteţi blană? Dacă o să văd comentarii incoerente o să scăpaţi ieftin de data asta, o să dau vina pe alcool... adevărul că un asemenea moment trebuia cinstit cu un pahar... oricum eu trebuie să fiu recunoscător atât episcopilor cât şi maiaşilor, s-au sincronizat perfect. Vă daţi seama ce se întâmpla dacă înaltele feţe bisericeşti ar fi pus crăciunul în douăzeci decembrie sau dacă maiaşii ar fi lansat bomba după douăzeci şi cinci? Eram forţaţi să mai asistăm încă un an la ipocrizie, să auzim aceleaşi stereotipuri perfide rostite în scopuri nobile... cred că doar Hruşcă e supărat că au venit ăştia cu sfârşitul aşa repede că a pierdut patru zile de concerte...

         Mamă cât m-am întins, trebuie să mă grăbesc că nu vreau să mă prindă începutul reprizei a doua în faţa calculatorului şi în plus dacă nu plec acuma, nu prind inversarea polilor şi vă daţi seama cât am de mers apoi să ajung de unde am plecat, până aş străbate întreaga emisferă m-ar mai prinde un sfârşit al lumii pe drum, dar cred că o iau pe scurtătură, cică în zilele astea de iarnă axa pământului e liberă, sau staţi... mai e iarnă sau şi încălzirea globală e tot de la maiaşii ăştia? E clar sunt debusolat dar şi dacă aş fi busolat nu aş obţine nimic, zilele astea şi busola e ameţită.
        Gata plec... vă las o strofă scrisă înainte de sfârşitul lumii şi ne vedem tot aici după ce trec ceremoniile astea de început de lume...




Urăsc lumea, nu cred în una pură
Urăsc tot ce-am în jur şi asta nu e glumă
Urăsc când alţii-mi spun că n-am gândirea bună
C-aştept aceste zile cu sufletul la gură
L-aştept pe anticristul, să-i spună stop la lună
Să-i spună stop la soare şi la tot universul
Că viaţa-i în zadar la fel îmi e şi versul
Să vină maiaşii, să vină pokemonii
Să vină să mă ducă, să vină şi demonii
Nu vreau să mai trăiesc alături de ipocriţi
Alături de ortodocşi sau lângă pocăiţi
Dar cine ţine-n seamă ceea ce eu doresc?
Nici cei care mă mint, şi-mi spun că mă iubesc
Nici generaţia maya care-a făcut o glumă
Dându-le doar speranţe celor dezişi de turmă
Sâmbătă dimineaţa când toţi se vor trezii
Pe mine mă va prinde chiar orele amiezii
Dormind dezamăgit că nu s-a împlinit
Sfârşitul lumii ăsteia din nou, nu a venit



vineri, noiembrie 16, 2012

3

Banul, adversarul pasiunii


         În urmă cu două luni părăseam România pe un drum care îmi era cunoscut, dar aveam în faţă un necunoscut dens. Deşi era a şaptea orară când plecam spre Germania nu reuşeam să găsesc nici o asemănare între călătoria curentă şi celelalte călători, de această dată totul era schimbat. Timpul şederi mele acolo nu mai era unul prestabilit iar neavând un motiv real pentru a mă întoarce mă gândeam chiar şi la un loc de muncă printre străini. Plecăm de acasă cu dorinţa de a rămâne în mijlocul unui popor "rece" dar aveam speranţa că mă voi întoarce curând printre fraţii mei. Era în mine o luptă continuă, o luptă la care asistăm neputincios, simţindu-mă incapabil de a influenţa rezultatul duelului. Simţeam cum las în urmă România iar cu cât mă depărtam mai tare dorinţa mea materialistă câştiga teren înghiţind în goana ei nesăturată întreaga-mi pasiune. Relaţiile ce le-am clădit timp de douăzeci de ani rămâneau şi ele în urmă iar în viitor nu vedeam alte prietenii pentru că nu aveam liantul necesar pentru a le lega, limba germană îmi era străină.

Ajuns pe tărâmurile Germaniei îmi era clar, vroiam să fac schimbul vieţii, vroiam să dau timpul meu la schimb cu banii lor. La prima vedere credeam că nemţii îmi plătesc mai bine timpul, dar apoi am realizat că acel timp care pentru mine era atât de valoros pentru ei nu însemna aproape nimic şi nu mă refer aici la cele 8 ore pe care le petrece un om normal la locul de muncă şi mă refer la celelalte ore din zi care pot fi administrate după bunul plac. Când am plecat nu am luat în calcul că eu va trebui să plătesc 24 de ore pe zi pentru setea mea materială, nu m-am gândit că izolându-mă între străini mă izolez de mine, nu m-am gândit că printre străini nu pot să-mi satisfac hobbyurile, pentru că orice hobby este făcut din rutină sau din plictiseală îşi pierde statutul de hobby. Toate acestea nu le-am pus în cumpănă iar când ele au ieşit la iveală situaţia s-a schimbat brusc în favoarea pasiunii. Am încercat să îmi continui hobbyurile şi acolo dar când pasiunea lipseşte lipseşte aproape orice. Mergeam cu bicicleta pe străzile asfaltate şi singurul gând ce îl aveam când priveam peisajele fabuloase era: cum aş putea ducea toate astea în România. Păşeam pe străzi şi la fel, îmi imaginam cum ar arăta România la un nivel atât de ridicat. Priveam clădirile fascinante, toate să completau atât de frumos dar spre neliniştea mea nu puteau să-mi completeze gândul. Am ajuns dezamăgit la o concluzie, am realizat că nici o dată nu mă voi simţii ca acasă pe acele meleaguri, niciodată nu voi putea spune Schwabachul e oraşul meu, căci ori cât de mult aş vrea să mă simt de-al locului, tot un străin voi fi acolo. 

După noi calcule şi noi variaţii introduse în problemă ce o aveam de rezolvat, ecuaţia s-a schimbat dramatic. Mi-am dat seama că timpul meu e prea valoros, pentru al irosi printre străini şi al oferii în schimbul unei maşini sau în schimburi altor lucruri materiale. La ce îmi ajută banii dacă atunci când vin de la serviciu nu pot să mă bucur de ei. Nu e mai bine să poţi bea o bere cu prieteni decât să-ţi permiţi cinci lăzi de bere dar să n-ai cu cine să le bei? Decât să dau timpul meu pentru nişte hărţi care oamenii le numesc bani mai bine am mai puţine hârtii şi îmi păstrez şi din timp.  

        Când am revenit în ţară, am avut ocazia să văd un alt exemplu de om care îşi iroseşte viaţa în goană nebună după aceste hârtii. Am venit cu un camion, iar când şoferul mi-a povestit programul lui şi multele nopţi dormite prin parcări am jurat că nu-mi voi sacrifica timpul pe altarul ridicat în cinstea banilor. Ştiu, acum mi-e uşor să spun asta, dar săptămâna viitoare o să plec din nou spre Germania şi o să duc aceiaşi luptă, o luptă în care eu sunt adversarul, o luptă în care timpul este adversarul banului.

si nu, nu pot sa-mi mai doresc pasiune, 
cand filtrez orice sentiment doar prin ratiune,
dar defapt sunt ca un criminal eliberat pe cautiune, 
fiind prizonierul propriei existente de luni bune...


duminică, noiembrie 11, 2012

4

Tratat de creştini


De oameni care filtrează totul prin prisma religiei era vorba în articolul precedent, nu? De fanaticii care au renunţat la viaţa lor pentru o simplă idee, o simplă promisiune că vor păşi pe străzi de aur, bine-nţeles că nu au argumente palpabile pentru a crede aşa ceva dar până la urmă asta este credinţa, o încredere neclintită în lucrurile imaginate de câteva minţi luminate şi promovate pentru a fi înghiţite fără discernământ. Ei bine, pentru că ei, cei ce aparţin rasei umane "superioare" s-au dedicat credinţei, consideră că este normal ca la orice problemă ce apare în viaţa unui om să găsească o rezolvare prin dogma ce le ghidează viaţa. Am specificat, ei consideră asta, fireşte că realitatea este alta.

          Potrivit doctrinei creştine, omul este creat din trei părţi: trup, suflet, duh sau spirit (eu nu cred nici asta)... dar lăsând convingerile mele deoparte îmi pun simplă întrebare: Când apare o problemă legată de trup cum oare ai putea-o trata spiritual înălţând rugăciuni la greu? Este clar că într-o boală legată de trup cel mai în măsură să se ocupe de ea este un doctor. Sau într-o problemă emoţională la ce ajută postul când nici consilierii sau psihologii nu au făcut faţă problemei. Cred că atunci când un om are probleme de sănătate trupească ar trebui să fie consultat de un doctor, atunci când are probleme emoţionale ar trebui să treacă pragul uşii unui psiholog sau al unui consilier iar dacă dintr-o eroare pe care nu mi-o pot explica va avea probleme spirituale ar trebui să facă o vizită la biserică. Să abuzezi de preot sau pastor indiferent de ce probleme suferi şi să îi neglijezi pe ceilalţi "tămăduitori" mi se pare lipsă de respect. Să alergi cu fiecare problemă la discipolul spiritual e ca şi cum ai pune tinichigiul să îţi repare motorul maşinii pe mecanic să facă partea electrică iar electricianului i-ai pune pensula în mână. Apoi să mai ai tupeul să te miri că maşina ta are o culoare oribilă iar de funcţionat nici nu şi poate pune problema.

Cum încearcă un discipol spiritual să găsească soluţii? Simplu, vin cu cazuri similare relatate în biblie. Pentru fiecare eroare comisă de enoriaşi vin cu două exemple de oameni, unul care a persistat în starea respectivă şi altul care a avut puterea să se ridice. E ciudat că de cele mai multe ori se întâmplă ca atunci când eşti cu gaşca ta şi le povesteşti o întâmplare prin care ai trecut iar când termini de povestit îi auzi pe toţi spunând: wow ce cool. Dar se găseşte unul dintre cei care te-au ascultat să spună că şi el a păţit ceva asemănător şi după ce îl ascultă toţi cum povesteşte îi vezi pe fiecare cu o privire ciudată pe chip şi se găseşte unul mai tupeist să îl întrebe: dar unde-i povestea asemănătoare? Nu vreo să ne-o spui? Exact aşa fac şi pastorii ăştia, vin cu poveşti care nu au nici o legătură cu ce experimentează oamenii în viaţa reală. De exemplu, pentru problema curviei, creştinii îl dau exemplu pe David care s-a căit pentru fapta lui, dar biblia relatează doar că David să căit o dată în viaţa lui însă nu este specificat pentru care faptă s-a căit. Dacă lui îi părea rău că să culcat cu BatSeba probabil că ar fi alungat-o de la palat, dar faptul că s-a ataşat de ea mai mult decât de celelalte soţii arată clar că lui David nu i-a părut rău pentru că să combinat cu ea. Da, David a regretat că indirect l-a ucis pe soţul Batsebei dar a înţeles că pentru a o avea a trebuit să îşi calce pe conştiinţă şi pe legile care le considera sfinte. David nu a renunţat la Batseba pentru că ştia că Dumnezeu nu îi încălzeşte patul noaptea şi nu îl împlineşte sentimental precum Batseba.

         Dacă unul din aceşti conducători de biserici ar avea printre enoriaşi unul ca David nici măcar nu s-ar uita spre el considerând că îşi spurcă ochii uitându-se spre un asemenea om degradat, dar pentru că numele lui stă scris pe paginile bibliei a ajuns un model în ciuda relaţiei lui ilicite în care a persistat până în ultima clipă. Ştiu că pentru mulţi contează cum termini mai mult decât cum începi, dar aici este clar că David a pornit prost cu o crimă şi un furt (de nevastă) şi a ajuns să o iubească şi să îi ofere tronul chiar fiului născut din ea, Solomon fiul acelei femei pe care o iubea atât mult.

        Deci ce a rezolvat prorocul care a venit la David să îl mustre în afară de faptul că a smuls de la el o mărturisire a implicări lui în uciderea unui soldat din propria armată? Absolut nimic, David a scăpat de problema conştiinţei refulând tot ce a strâns în cavernă pe notele unor psalmi şi a rămas să se bucure o viaţă de o femeie care i-a adus multe probleme.

        De ce zic toate astea de David? Poi simplu, trebuia să existe şi un avocat al diavolului şi am zis că mă prinde bine acest rol. Din greşeală în urmă cu puţin timp am trecut pragul unei biserici neoprotestante iar pastorul de la amvon a prezentat doar pocăinţa lui David distorsionând realitatea (dacă a existat acea realitate). Nu am nimic cu David, dar mă deranjează că aceşti creştini arată doar o parte a monedei, cea care are imprimată pocăinţa lui nearătând şi faptul că David nu a renunţat la femeia pentru care a curmat viaţa unui om.


        Prieteni, daţi-o-ncolo de spiritualitate şi băgaţi-vă minţile în cap, lăsaţi aroganţa că nu sunteţi mai buni decât David sau Iuda şi acceptaţi că omul are şi sentimente pe care cât aţi vrea voi, nu le împlineşte o forţă superioară şi sunt satisfăcute de relaţii cu simpli muritori care ştiu să se sacrifice.


marți, noiembrie 06, 2012

2

Ipocriților, poftiți pe scaunul electric


           E clar că tâmpesc și nici nu mă mir când văd atât de multă ipocrizie. M-am tot abținut să public împotriva religiei dar nu mai suport, când văd atât de mulți falși care se cred perfecți pur și simplu îmi vine să îi împușc. Sincer, dacă aș face eu legile aici, nu aș tolera asemenea comportament, cu siguranță aș pune ipocrizia alături de crimă sau de viol și în dreptul lor aș da sentința clară: pedeapsa capitală.

          Creștinismul promovează ipocrizia, chiar dacă teoretic este condamnată de dogma sfântă. Orice om care își ghidează viața după principiile creștine se consideră superior celorlalți, și vorbesc aici de nația creștinilor neoprotestanți care au impresia că dacă frecventează mai des lăcașurile de cult și citesc și ei din biblie sunt sfinți. Chiar dacă nu ajung să își însușească aceste principii, nici să le respecte, consideră că doar pentru faptul că în teorie le-au ales ca ghid al vieții sunt superiori celorlalți. Pentru ei nu contează că sunt oameni care doar prin moralitatea lor sunt mai "creștini" decât ei. Dar e bine că aceste dogme îi fac măcar pe ei să se simtă buni chiar dacă alții fug de ei din cauză că nici principiile sociale nu le aplică.

         Personal sunt scârbit când văd că mai marii conducători ai sectelor creștine umblă cu minciuni, cu afaceri murdare și cu alte lucruri pe care le condamnă duminica în fața unor enoriași naivi care cred tot ce li se spune. Și nu mă deranjează deloc faptul că un pastor sau un preot minte pentru că până și președintele nostru minte și cât ar fi ei de mincinoși nu au cum să se ridice la înălțimea președintelui renegat de popor, dar mă deranjează că acești "sfinți" au și "papagal". Minte frate, nu îmi pasa dacă minți, dar nu încerca tu să îi bagi în iad pe cei ce mint pentru că ar trebui să fi șoferul autobuzului care îi duce înspre foc. Nu pot să îmi explic cum pot condamna lucrurile pe care ei le fac... ori mint atât de bine încât cred chiar și ei ori nesimțirea lor o depășește pe cea a politicienilor.

          După ce asculți un mesaj susținut de unul din acești escroci o să îl crezi cel mai umil om de pe pământ, iar dacă l-ai urmări după terminarea programului o să crezi că se urcă în cea mai jerpelita Dacie, pentru că averea și-a dat-o la săraci (cel puțin așa a zis în timpul predicii) dar mare o să-ți fie mirarea când o să vezi că se urcă în cel mai șmecher SUV din parcarea bisericii și nici nu este foarte încântat de el că l-a primit cadou de la Dumnezeu. Am observat că acești oameni au talentul de a se mândri chiar și cu smerenia lor.

          Îi aud când se plâng că au fost persecutați de comuniști pentru crezul lor, că au fost victimele sistemului, dar dacă ei ar fi la conducere ar aplica aceleași metode. Din partea lor nu există libertatea de a alege, chiar dacă nu recunosc asta. Rari sunt cei care acceptă în grupul lor oameni cu opinii religioase diferite, dar atunci când ei sunt respinși de alții tocmai pentru principiile lor înguste se consideră victime, cumva ei n-ar dori sa fie respinși de societate, când ei resping societatea. Am văzut familii care și-au renegat copii doar pentru faptul că nu a îmbrățișat principiile creștine și asta mi se pare absurd.

          Să filtrezi totul prin prisma religiei nu este fanatism, este pur și simplu nebunie...

          Și acum că am ajuns unde am vrut, fac o pauză, o să continui în următorul articol ceea ce am vrut să spun defapt și ce mă deranjează cel mai mult. Știu că ce am scris până acum este destul de vag, dar nu vreau să îmi înegresc blogul relatând faptele jegoase ale acestor sfinți, nu mi-s importante și pentru nimeni n-ar trebui să fie importante, dacă suntem oameni serioși nu avem de ce să îi considerăm pe ei superiori nouă, pentru că nu sunt, sunt doar mai prefăcuți....  


luni, octombrie 29, 2012

2

Nu-i arta pașilor de vals!


              Privești în gol prin tavanul alb, visând la cele mai însorite zile de care ai avut parte doar în imaginația ta, ești purtat pe cele mai înalte culmi ale fericirii de speranța care îți prezintă partea roz a vieții prin tablouri artistice. Cu speranța că o dată aceste tablouri vor fi file în cartea vieții tale cauți să descoperi cu o sete nebună mai mult din potențialele clipe de fericire. Privirea îți rămâne ațintită la o reprezentație pe care o vezi în ceață, încerci să te apropri de imaginea neclară care ți-a stârnit interesul. Cu mintea, încerci să dezlegi enigma acestui tablou și nu știi dacă tabloul simbolizează un dans sau duel și ajungi să nu deosebești arta marțială de arta pașilor de vals.

              Starea de meditare îți este întreruptă de ceasul care sună strident indicând ora 5:30, oră la care te trezești în fiecare zi să mergi la muncă. Lași deoparte enigma care te-a frământat și îți intri în ritmul normal, după ce ți-ai făcut igiena personală, ai băut o cafea în grabă, îți săruți soția și cu geanta în spate ieși pe ușă în întunericul de afară. În timp ce aștepți autobuzul în stație gândul îți zboară la tabloul neclar dar nu ai timp să zăbovești prea mult asupra acestor gânduri pentru că gălăgia în stație este prea mare pentru a permite gândului să călătorească atât de departe. După un drum apatic cu autobuzul, ajungi la muncă unde începi să faci același lucru care l-ai făcut și ieri și acum un an. În imensa fabrică orele îți par ani, lucrând fără nici o satisfacție gândindu-te mereu la ora 3 și jumătate când programul va fi gata. Te lași pradă gândului care te duce la soție și la fetița ta pentru care lucrezi în fiecare zi precum un robot și încerci să primești măcar de acolo o satisfacție dacă alte motive nu ai. Atenția îți este captată de un coleg care te întreabă ce zi a săptămânii este. Hm-mm... Este joi? sau miercuri? Dar până să te hotărăști un alt coleg îi răspunde că este doar marți. Debusolat te întrebi cum oare se întâmplă să nu știi în ce zi a săptămânii ești, dar gândindu-te la viața ta monotonă realizezi imediat că este foarte greu să ști în ce zi ești dacă în fiecare zi faci același și același lucru, te gândești imediat că fără un calendar nu ai avea nici un reper.

              Privești pe geam la fetița ta care se joacă în curte și se bucură de fiecare clipă. Parcă nici o mișcare nu este identică cu alta când pentru tine ultimii 6 ani au fost identici, o repetiție continuă a unor acțiuni făcute din silă. Îți vezi viața precum un CD zgâriat care repetă exasperant aceleași două cuvinte ale unei balade care altădată îți provoca emoții. Ai da orice ca fetița ta să rămână așa, să se bucure de fiecare notă și să nu repete la nesfârșit un "sol" și un "fa" care desprinse din simfonie nu mai au nici o valoare, să nu fie nevoită să se transforme în robot, într-un adult. Realizezi că monotonia este cea mai dură formă de sclavie pentru chiar tu ești asupritorul.

               Să visezi? Nu, nu mai ai tăria să o faci când viață ta este o continuă luptă. Privești din nou în gol și în fața ta apare același tablou care în urmă cu câteva ore era o enigmă. Dar acum parcă imaginea se vede mai clar și cu cât te apropri deslușești noi detalii care sunt esențiale în înțelegerea tabloului. În jurul acelor două siluete apar corzile ringului și spectatorii care sunt ridicați în picioare, dar spre dezamăgirea ta toți te huiduiesc, adresându-ți cuvinte care te descurajează. Dar continui să lupți chiar dacă ești descurajat cărând picioare în pieptul adversarului, în această imagine morbidă nu există loc de păși de vals.

              Ridici privirea și observi numele tabloului scris simplu cu litere artistice "VIAȚA" 



marți, octombrie 23, 2012

4

Prizonierii propriilor măști



        Aduc în fața voastră un tablou: Imaginati-vă o mamă care are un singur copil pe care îl iubește enorm, dar acesta din cauza unui anturaj murdar, anturaj care nu era pe placul părintelui, ajunge să se drogheze iar datorită persistenței în această stare ajunge să își găsească sfârșitul timpuriu din cauza unei supradoze. Ce părere ați avea dacă la funerariile fiului mama ar fi cu zâmbetul pe față, și ar da impresia că nu este afectată de cele întâmplate? Sunt sigur că ați spune că este nebună, mai ales că fiecare ar bănui tristețea profundă din sufletul ei. Sunteți de acord cu mine că în acest context lacrimile nu doar că sunt înțelese, dar sunt și necesare, iar absența lor ar pune-o pe mamă într-o lumină negativă. Dacă în astfel de cazuri considerăm că este absolut normal să exprimăm ceea ce simțim de ce nu păstrăm regula și în cazurile mai izolate? Ce motiv aș avea să râd când în inima mea este tristețe și ce motiv aș avea să plâng când sunt satisfăcut de nereușitele altora?

        Sunt sigur că dacă oamenii și-ar da măștile jos și ar arăta la fiecare pas ce simt ar fi o armonie perfectă pe pământ. Pentru că atunci ai sesiza ușor când nu ești pe placul unei persoane și ai încerca să ieși din raza lui. Într-o astfel de lume probabil că ai fi înconjurat doar de persoanele pe care le dorești, pentru că atunci nu ai avea nici o reținere să spui cuiva să se așeze două rânduri mai în față pentru că nu îți place mirosul lui, sau pentru că te doare urechea de la râsul lui strident. Într-o lume guvernată de sinceritate oamenii ar fi doar ei, și ar fi încântători pentru ceea ce sunt. Dar acest ideal ne este in tangibil și ce este mai grav este că pentru mulți de mult nu mai este un ideal.

       Detest multe lucruri în lumea asta dar nimic nu se compară cu ura care le-o port oamenilor falși. De mult timp am o problemă cu oamenii care se prezintă în societate purtând o mască prea albă pentru faptele lor jegoase; oameni care voit vor să îți prezinte o stare de spirit care nu au trăit-o nici o dată în viața lor. Falsul îl sesizezi în acțiunile lor fără a fi psiholog, însă pentru a-l putea determina trebuie să ai o calitate... Tu nu ai voie să fi fals dacă vrei să observi că celălalt este fals, pentru că omul fals trăiește o viață atât de haotică încât nu mai percepe realitatea; este atât de preocupat să mintă și să se prezinte ceea ce nu este încât trăiește o realitate proprie în propriul univers încercând să impună și altora această realitate strâmbă, distorsionată. Este trist ca acești oameni sunt prizonierii propriilor măști; măști ce le îngustează câmpul vizual răpindule speranța că vor gusta un mod de viață transparent.

       Personal sunt adeptul sincerității, și pentru asta nu îmi permit să zâmbesc decât dacă am un motiv și nu îmi permit să plâng decât dacă sunt zdrobit. Iar dacă nu am mai plâns de ani buni, se datorează sistemului de autoprotecție foarte performant, care mi l-am dezvoltat și nu că aș fi un fals. Judecând după principiile mele aș elimina zâmbetul de politețe și lacrimile de crocodil. în emoțiile unui om adevărat nu există așa ceva. Un om adevărat nu poartă o mască, asta-i clar, pentru că lui nu îi este rușine de propriile emoții care dau naștere unor lacrimi sau unor zâmbete.



         În trecut mă deranja orice detaliu ce trăda lipsa onestității celor din jurul meu, dar cu timpul, fiind atent la aceste detalii și știind că nu pot schimba nimic, pur și simplu am învățat să ignor ipocrizia iar treptat am renunțat la așteptările pe care le aveam de la ei. Și nu mai am așteptări, de aceea nu am cum să fiu dezamăgit.

vineri, august 17, 2012

5

Doar o şansă, mi-e de-ajuns





         
Păşesc pe coridorul vieţii de aproape douăzeci şi unu de ani, uneori şoaptele pe care le aud îmi sugerează că sunt bătrân şi privindu-mă în oglindă caut detalii care ar putea să îmi trădeze tinereţea, firele albe nu au avut curajul să apară în parul meu, dar pe frunte au apărut ridurile care reflectă multe momente în care am fost nervos. Dar încă stiu zâmbi şi chiar dacă de cele mai multe ori nu am motive, mai întalnesc oameni care ştiu să îmi zmulgă câte un zâmbet şi alţii cărora le ofer un zâmbet doar din politeţe. Până la urmă sunt un actor iar rolul de “om trist” care mi-a fost atribuit este perfect pentru că involuntar joc acest rol în fiecare zi şi nu regret această mască pentru că după ea se ascunde un caracter identic, iar atât timp cât sunt doar un om nici nu am pretenţia să fiu fericit, îmi este suficient sa fiu OK :D

         Totuşi, alergând pe acest coridor cu privirea aţintită doar înainte, precum un atlet în cursa pentru aurul olimpic, nu am avut timp să îmi întorc capul înapoi, sa îmi privesc adversarii sau ce am lăsat în urmă, era mult prea important viitorul neţinând cont că acesta îl fac pas cu pas. Dar am ajuns la această bornă iar vântul care îmi sulfă din faţă mi-a încetinit alergarea şi mi-a oferit un moment de respiro, moment în care am reuşit să reflect la tot ce am realizat până acum, m-am aşezat pe o bancă şi privind fiecare etapă trecută am încercat să îi dau fiecăreia un calificativ. Nu am regretat nimic dar nici nu pot spune că am fost suta la suta mulțumit. Sigur că acuma aş schimba multe daca aş avea o a doua şansă, doar că de cele mai multe ori nu se oferă această o a doua şansă şi  nici nu sunt adeptul ei, cred că este mai corect ca să profit de şansa care o am la momentul oportun şi nicidecum să aştept un altul. Gândurile despre ceea ce aş fi schimbat îmi sunt întrerupte de zgomotul uşilor trântite de vântul care bate pe acest coridor. M-am întors şi am fost surprins să văd cât de multe uşi am lăsat deschise fără a dori să mai intru vreodată pe ele, uşi ce mă leagă de persoane care îmi displac şi pentru care nu am respect dar care la un moment dat au făcut parte din viaţa mea iar unele chiar mi-au infuenţat viaţa. Am încercat sa plec într-o misiune în care să închid aceste uşi şi să păstrez doar amintirile de care acuma mă desparte un zid ce nici nu mai vreau, dar nici nu mai pot sa îl escaladez. Ciudat că după această misiune care mi-a consumat din energie mă simt din nou în postura de a mă ridica de pe banca şi a-mi continua alergarea. Acuma mă simt eliberat, nu mai am nevoie de căşti pentru a bloca sunetul strident al uşilor trântite pentru că pe multe le-am închis, iar cele care au rămas deschise sunt acelea care îmi provoaca doar satisfacţie şi prin ele ajung în viaţa oamenilor care îmi plac. Desigur că au fost şi uşi care erau deja închise din partea cealaltă dar nu am forţat la ele pentru că nu sunt omul care să dau buzna cu bocancii în viaţa celor ce nu mă vor, iar cei care nu ma vor acuma îi asigur ca nu mă vor avea nici o data în viaţa lor. Regula mea sună puţin mai simplu decât a lui Lăpuşneanu: “DACĂ TU NU MĂ VREI EU DE CE TE-AŞ VREA?”.

         Acum când sper că am ajuns la jumatea cursei şi mi-am încărcat bateriile, plec din nou în alergarea mea, iar tot ce am învăţat în lungile mele meditații este să profit de şansa care o am şi să nu ofer nici o data o a doua sansă iar dacă nu o ofer nici nu o accept din partea altora.



marți, iulie 03, 2012

7

Criminalii necondamnaţi


De ce să mai lupt când totul în jurul meu se destramă? Când  viaţa nu îmi oferă nici o satisfacţie ce motiv mai am să joc după relgulile ei? Sunt sigur că dacă o să renunţ acum la viaţă nu voi regret nici o clipă, acum când toate visele au dispărut răpind cu ele iluzia unei lumi bune şi a unei vieţi vretnice de trăit. Am ajuns în acest punct oboist, slăbit, şi frânt cu fruntea împânzită de ridurile unei vieţi trăite în agonie, pe chipul meu se pot citi doar loviturile primite din parte “prietenilor”,  sufletul meu nu a experimentat iubirea pentru că nimeni nu mi-a oferit-o iar picioarele sunt cuprinse de un fior negativ care depăşeşte dorinţa mea de a trece peste. Încerc  să fiu indiferent când aud corul pământenilor repetând refrenul tragic “ eşti doar o fiinţă disperată iar noi nu te vrem printre noi”, îmi acopăr urechile încercând să ignor acele sunete stridente dar prin retină mi se şopteşte acelaş refren, treptat fiecare simţ percepe respingerea şi ura oamenilor faţă de mine. Debusolat privesc în jur şi încerc să iau o decizie care i-ar mulţumi pe ei dar în acelaş timp încerc să iau decizia care mi-ar oferi linişte. Privesc în urmă şi realizez că sunt precum acei martiri din arenele romane, născuţi slabi şi obligaţi să se bată cu leii, dar realizez ca eu am un avantaj faţă de ei, eu pot să termin lupta mai repede, eu nu sunt obligat să mă las devorat de lei.
Involuntar lacrimile îmi alunecă pe obraz spărgânduse la contactul cu asfaltul cald, cu un ultim fior de teamă în suflet, slăbit, fac pasul peste balustrada podului lăsându-mă purtat de vant în ultima mea călătorie. Simt cum pământul se aproprie de mine, oferind unei vieţi care nu a conoscut nimic din perfecţiune un final perfect. Nu mai am timp să regret nimic şi nici să mă gandesc la cei pe care îi las în urmă, şi de ce m-aş gandi în aceste puţine clipe la ei, când în lungii lor ani de pribegine nu au avut timp să se gândească la mine. Gata, trebuie să plec, acum pe displayul meu scrie cu litere mari “THE END”

Probabil o să vă întrebaţi ce-i cu asta, sau o să vă gândiţi că am decis să îmi iau viaţa, ei bine vă anunţ că deocamdată îmi place viaţa mea şi am de gând să mi-o trăiesc la maxim. Cei cu mesajul de mai sus? Păi este simplu, am încercat cu mintea mea limitată să gândesc precum un om înainte să-şi ia viaţa, am încercat să văd care sunt motivele pentru care un om ar recurge la un asemenea gest, iar dacă a ajuns să se sinucidă probabil că are mai multe motive decât cele de pe bileţelul de adio.

M-a deranjat reacţia unor fanatici religiosi, care au fost iritaţi de articolul anterior despre aşa zisa tentativă de sinucidere a fostului prim-ministru, toţi afirmând la unison “tymy  esti bolnav” şi poate sunt. Dar ce vreau să zic defapt este că cei care se sinucid nu o fac pentru că aşa le place, şi o fac pentru că noi îi împingem să o facă, prin acţiunile noastre apropriem un om mai mult sau mai puţin de moarte. Dezamăgirile pe care le provocăm pot fi fatale pentru psihicul celor slabi, şi atunci de ce îi numim pe ei sinucigaşi când noi suntem adevăraţii criminali. Dar noi ne ştim ascunde, după ce am provocat o sinucidere, privim cu dispret spre cadavrele lor continuând să le marginalizăm chiar şi corpul neînsufleţit. Ei au plecat dintre noi, pentru ei nici în cimitir nu a fost loc, iar noi suntem nevoiţi să ne continuăm viaţa printre ucigaşi necondamnaţi, sau poate chiar noi suntem aceşti criminali.



În final vreau să-l salut pe un prieten care milita împotriva sinuciderii în comentarile de la articolul precedent şi vreau să îi reamintesc că dacă fata de care şi-a bătut joc câtiva ani era “slabă de înger” probabil că acum se simţea umpic vinovat pentru faptele lui. Deci înainte sa îi judecăm pe alţii pentru decizile lor mai bine am fi atenţi la modul în care le influenţăm noi aceste decizii. 

joi, iunie 21, 2012

21

Asasinat de Preşedinte


             În România zilelor noastre este atât de greu să sesizăm adevăratele diferenţe, acele mici detalii ce schimbă situaţia dramatic. Acum, în România nu se mai apreciază oamenii cu principii, oamenii cu coloană vertebrală, cei care sunt dispuşi să renunţe la viaţă pentru a-şi apăra aceste principii. L-aţi văzut pe Adrian Năstase? Omul acesta un singur lucru a cerut, să aibă parte de o moarte demnă, dar o slugă a preşedintelui i-a răpit acestă oportunitate.
      
 După opt ani de tortură băsistă, tortură la care fostul premier a facut faţă, ieri sclavii preşedintelui au trecut la “next level”. Am în cap scenarile filmelor americane, în care un acuzat este ţinut în camera de interogatoiu încercând să se obţina de la el o marturie prin ori ce metodă, iar la final când timpul poliţiştilor de a obţine acea mărturie aproape s-a terminat, oameni legii încep să îl tortureze pe acuzat, tortura fiind ultima lor speranţă  de a obţine mărturia. Cam aşa s-a întamplat ieri, simţind că timpul la conducerea statului se apropie de sfârşit, preşedintele, ales de popor, a acţionat precum acei poliţişti din filmele americane. Normal că şi în acea situaţie critică, Nastase nu a jucat dupa regulile lui şi a decurs la ultima armă ce o avea.

Nu pot decât să mă înclin în faţa unui om precum Adrian Năstase,să îi apreciez gestul şi curajul, pentru că să fim serioşi, nu ori cine are curajul să se sinucida, trebuie să fi tare să faci aşa ceva, iar dacă prin sinucidere iţi aperi onoarea este corect să o faci. Asta doar dacă crezi ca onoarea este mai importantă decât viaţa. Când motivul este nobil sinuciderea este un act de onoare, iar în acest caz este mai mult decât un caz de onoare.

Îmi place cum a gândit Adrian Năstase, şi eu aş fi preferat glonţul în defavoarea unei celule reci.


Viaţa lui Adrian Nastase s-a terminat încă din 2004, de când au început procesele politice, iar dacă deceda ieri, în cărţile de istorie în loc să scrie ca s-a sinucis, ar fi scris cu litere mari “ASASINAT DE PREŞEDINTE”

vineri, iunie 08, 2012

0

Penibili sau simpli visători?


Au mai rămas trei zile până la marea umilinţă. Defapt ce umilinţă? Dacă până acum nu s-au simţit penibili, cum oare vor percepe înfrangerea ca pe o umilinţă? Deci mă simt nevoit să rectific, au mai rămas puţine zile până când ei, visătorii vor pierde alegerile. De ce îi numesc visători? Pentru că dacă mă uit bine pe listele electorale, găsesc o mulţime de candidaţi care sunt pe acele liste doar pentru faptul că s-au lăsat cuprinşi de vraja viselor.


          Duminică ne vom alege conducătorii pentru încă patru ani. După o lună în care s-au dus lupte grele, este timpul ca juriul să delibereze. Curând candidaţii vor părăsi tranşeele pentru a se prezenta în faţa electoratului fie încoronaţi, reîncoronaţi sau simpli pierzători de care oamenii vor uita curând. Sau nu, nu de toţi pierzătorii vor uita oamenii, cei ce au sfidat limitele penibilului sunt sigur că vor fii menţionaţi şi peste douăzeci de ani. De exemplu, în localitatea mea alegerile nu sunt capabile să ofere surprize, se ştia că actualul Primar va fii reîncoronat pentru a patra oară, dar în această lună de campanile electorală s-a remarcat, negativ desigur, un alt om. Un om care aspiră la scaunul de primar, un băiat penibil care crede în visele lui, îi bine totuşi că doar el crede in ele. Nu spun că este greşit să îţi încerci şansa, dar când eşti conştient că nu ai şanse, ce şansă îţi încerci defapt? Singura explicaţie pentru candidatura acestui individ este simpla apartenenţă la Partidul Poporului, partid în care pluteşte iluzia în aer. Sunt de acord că membrii acestor partide obscure sunt foarte creduli, dar totuşi, să nu depăşim limitele. Îi foarte bine să ai încredere în tine chiar dacă nimeni din jurul tău nu are, să încerci să le dai peste nas prin reuşitele tale, dar atunci când reuşita ta depinde de votul celor ce nu au încredere în tine cum crezi că va fi o reuşită?
Poate mă înşel, poate suferă de o criză de identitate şi candidează doar să apară pe un afiş electoral.

            
Oricum, au mai rămas trei zile, trei zile în care aceşti candidaţi fără şanse mai pot face un singur lucru, pot începe încă de acum să sape o groapă căci atunci când vor vedea rezultatele le va veni să se bage în pământ de răşine. Dar cum ei nu sunt capabili să simtă ruşinea probabil că vor continua să creadă în visul lor până la sfârşit.



duminică, mai 20, 2012

9

Vine furtuna


Nu înţeleg de ce majoritatea iubesc vara. Am auzit o mulţime de voci spunând: ce mă bucur că am scăpat de frig... ce bine că a venit vara... şi multe refrene în care contemplau monotonia verii.

Ori cum, cât este vara de frumoasă, trebuie să acceptăm că aduce şi o doză de monotonie, dar toată lumea ştie asta deci nu are rost să dezvolt acest aspect. Pentru că nu vreau să uit ce am vrut să zic defapt, trec direct la subiect.
În timp ce scriu acest articol, stau pe iarba udă, înconjurat de copaci, plouă foarte tare iar gândurile care îmi cad pe foaie se împletesc cu stropi mari care se preling din parul meu. Tot la a doua frază, îmi vine gândul să mă opresc din scris pentru că cel mai probabil, când o să încerc să transcriu de pe foaia de hârtie  în format electronic, nu o să mai desluşesc scrisul. Dar mă bucur că acum, în timp ce scriu, asist la cel mai tare spectacol. Urmăresc aproape fiecare fulger care brăzdează cerul şi ascult corul tunetelor acompaniat de orchestra stropilor de ploaie. Nici nu mai ţin cont că sunt ud până la piele, totul este incredibil de plăcut.
În timp ce veneam spre locul acesta, am fost surprins să văd că toată lumea se agită şi încercă să îşi adăpostească tot ce au prin împrejurimile casei, pentru că era clar că vine furtuna. Nimeni nu s-a oprit să vadă frumusetea furtunii, să admire nisipul şi praful care este mutat din loc în loc de vântul ce încerca să mă răpească şi pe mine.

Şi plec împreună cu vântul, iar pe voi vă las să priviţi pe geam şi să rostiţi cuvintele magice “ce naşpa că plouă”. Vă las să fiţi supăraţi pe frumoasa vreme rea. Vă las acest articol să mă criticaţi şi vă cer să îmi lăsaţi doar liniştea, pentru ca ştiu ca după linişte... VINE FURTUNA.



sâmbătă, mai 19, 2012

0

Aşteptarea a luat sfârşit


Astăzi am avut ocazia să-l întâlnesc pe cel mai important om din această ţară. Şi când spun cel mai important, nu mă refer la Preşedintele ţării, pentru că el a încetat de mult să mai fie Preşedintele meu, cum a încetat să mai fie Preşedintele multor români. Deci dacă acest om de mult nu mai reprezintă interes şi importanţă pentru mine, nu greşesc când spun că Premierul este cel mai important om din stat.


Da, astăzi l-am întâlnit personal pe Domnul Victor Ponta, i-am strâns mâna şi i-am urat succes, şi sper din toată inima că îşi va duce la îndeplinire înaltele obiective ce şi le-a stabilit. Ce vreau să punctez în acest articol sunt câteva lucruri ce m-au surpins în vizita Premierului la Mediaş. Pe lângă modestia şi discursul neaşteptat de bun al Primului Ministru, m-a surpins reacţia oamenilor prezenţi la eveniment, care justificat, l-au primit ca pe un mântuitor pe preşedintele PSD. Desigur, a fost şi un aspect care m-a surpins în mod neplăcut, şi anume atitudinea actualei administraţii locale şi a edilului oraşului care nici nu s-au oboisit să îi spună un bun venit Prim-ministrului. Să fim serioşi, nu vine Ponta în fiecare zi în Mediaş, dar probabil că aceste acţiuni sunt desprinse din doctrina învăţată din manualul portocaliu. În schimb, nu m-a suprins luciditatea şi inteligenţa Premierului pentru că-i ştiam înalta capacitate itelectuală.


Acum, după această întâlnire, pot spune că avem un Premier care ne dă toate motivele să fim mândri de el, dar oare el are motive sa fie mândru de poporul român?




duminică, aprilie 29, 2012

0

Specialist în estetica urâtului

        Se pare că mi-am revenit după incidentul ce vi l-am povestit în articolul anterior. După două săptămâni, iată-mă pregătit să vă plictisesc din nou:D. Ori cum, ce vreau să spun în acest articol este o problemă ce nu îmi dă pace de ceva timp. Am fost surpins să văd că nu mai ştiu aprecia frumosul şi nu mă mai pot bucura de clipele pentrecute alături de prietenii mei falşi şi ipocriţi. Dar dacă  mă gândesc bine, aceasta este o calitate, pentru că astfel nu mai trebuie să-mi suport amicii ce se zbat în mediocritate, şi nu mai trebuie să accept însuşirile relative percepute de majoritatea drept "frumoase".
         Peste principiile mele,  am pus un slogan, care îmi întregeşte filizofia după care îmi ghidez viaţa. Poate pare un pic machiavelic, dar într-o lume în care la fiecare pas mă impiedic de oameni falşi, nu pot spune altceva decât: "mai bine să nu îmi pese de nimic". Poate am luat acest slogan în serios şi asta a provocat reacţia de greaţă când văd frumosul, desigur un frumos relativ dictat de alţii. De când am sesizat această schimbare de atitudine mă preocupă  tot mai mult estetica urâtului. Am ajuns să apreciez o mulţime de lucruri percepute de mulţi ca fiind urâte, şi în acelaşi timp am ajuns să resping lucrurile frumoase (probabil că dupa ce va citi ce am scris aici, va întelege şi fosta mea prietenă de ce nu mai vreau să fiu cu ea).
Trebuie să vă marturisesc, la început îi vedeam drept ciudaţi pe cei ce apreciau lucrurile hidoase, dar căutând mai mult frumosul în lucrurile respinse de societate, am ajuns să trăiesc experienţe ce nu pot fii descrise în cuvinte. Nici nu mă mir că am ajuns să mă îndragostesc de ruinele fostei fabrici "Carbosin", ruine care provoacă scârbă pentru majoritatea.
Revenind la aceşti specialişti în estetica urâtului, este  incredibil cum ei au capacitatea de a vedea lumea după popriile lor standarde, iar conceptele acceptate de către societate nu au nici o valoare în ochii acestor oameni, pentru că ei văd realitatea diferit.
           Nu mă declar un specialist în estetica urâtului, chiar dacă am reuşit să apreciez lucruri şi detalii hidoase, pentru că nu am reuşit încă să apreciez oamenii, privind prin aceşti ochelari. Să fim serioşi, majoritatea suntem urâţi, iar dacă ar fi să aducem în discuţie tema dezbătută la scară largă despre apariţia noastră pe acest pământ, tind să le dau crezare evoluţioniştilor, pentru că semănăm mai mult cu maimuţele decât cu Dumnezeu (nu l-am văzut, dar nu cred că este aşa urât). Touşi nu mai am mult până când voi fi un adevărat specialist în estetica urâtului, deja m-am surpins de multe ori acţionând ca un narcisist şi sunt sigur că dorinţa de a aprecia lucrurile urâte m-a determinat să mă îndrăgostesc de mine.


luni, aprilie 09, 2012

2

Renunţarea este interzisă


        Este o expresie, folosită mai ales în sporturile de echipă, eu am auzit-o des în fotbal pentru că acest sport îl urmăresc. Sunt sigur că vă sună cunoscută expresia "dă-ţi viaţa pe teren", eu am luat-o de bună şi am vrut să o aplic. Pentru cei ce nu ştiu,  joc fotbal la o echipă de amatori din liga judeţeană, şi nu aş spune că sunt un bun fotbalist, doar că joc dintr-o pasiune nebună iar determinarea pe care o am pe teren comepnsează lipsurile mele tehnice. Ceea ce urmează să vă povestesc mi s-a întâmplat ieri, dar sunt nevoit să redau întâmplarea aşa cum au vazut-o colegii mei de echipă. Iar dacă vă întrebaţi de ce nu v-o povestesc cum am vazut-o eu, vă pot spune doar atât... eu nu sunt sigur că am vazut-o.

         Pe o ploaie rece de primăvară, un vânt pătrunzător şi un termometru ce arată gradele cu minus, am ieşit pe teren să facem încalzirea premergoătoare meciului. Fiind portar am murdărit un rând de echipament deja de la încălzire, mai ales că aveam o plăcere nebună să plonjez în bălţile ce şi-au făcut loc pe suprafaţa de joc. Am terminat încălzirea cu bine şi după o scurtă vizită la vestiare am ieşit cu echipa pentru a disputa jocul. Mi-am pus cu grijă cordeluţa pe cap, mi-am legat strâns şiretele de la ghete, şi mi-am fixat cu grijă mănuişile. Eram încrezător că voi face un meci mare, mai ales că trebuia să îl ajut pe colegul meu din dreapta apararii, care în urma cu o seară a pariat că voi sigila poarta. Nu am avut prea multe mingi de parat în primele minute, adversarii având o singură şansă mare de a marca, când atacantul lor a ajuns în poziţie de unu la unu cu mine, şi am scos cu piciorul, mingea care gonea în viteză spre poartă.
          Judecând la rece, cred că la această fază am fost lovit de atacant pentru că nu mai ştiu nimic din tot ce sa întamplat pe teren, următoarea amintire o am din vestiar, colegii care la sfărşitul jocului discutau ce sa întâmplat pe teren. 
          Am continuat să rămân în poartă pana la sfârşitul reprizei, repriză pe parcursul căreia, fără nici o explicaţie, am căzut de trei ori pe teren (din spusele colegilor). Râdeam de mine când îmi povesteau colegii la sfârşitul jocului fazele în care am fost în centrul atenţiei. De la cuvintele ce le strigam către arbitru "fluieră mă finalul reprizei că îi prea frig" sau catre un coleg "hai şi tu la un gol să mai fug şi eu să mă încălzesc" până la fazele în care ieşeam din careul de şaisprezece metri, luam mingea şi îmi driblam propriul fundaş. A venit pauza şi la vestiar m-am certat cu un coleg, reproşândui că nu dă totul pe teren (eu eram semi-inconştient:D). Clar că atunci când am fost întrebat dacă mai pot continua am răspuns afirmativ, eram prea orgolios să renunţ. 
         Am început şi repriza secundă în aceiaş stare, doar că eram tot mai slăbit. De feicare dată când mingea era la distanţă de cel puţin treizeci de metri de poartă, cădeam în genunchi, îmi era imposibil să îmi mai controlez picioarele, spre uimirea celor ce priveau meciul şi nu întelegeau ce îi cu starea mea. Totuşi, finalul meciului a venit pentru mine mai repede, pentru că într-un moment al jocului eram căzut la pământ slăbit, şi nu am realizat că se aproprie atacantul advers cu mingea decât atunci când colegii mei au strigat. Cu ultimele puteri m-am ridicat şi am sărit dupa mingea ce venea spre poarta, prăbuşindu-mă în iarba înbibată cu apă. Dupa această fază am  fost schimbat, chiar dacă o parte din mine nu voia să părăsească terenul. La vestiar am început să tremur mai tare, şi îmi era imposibil să îmi controlez corpul care trepida precum un picamer (clar că un nebun a început să se amuze pe tema asta:D). 

         La final, eram suprins să aud că am pierdut meciul cu 2-0, chiar dacă eu am încasat ambele goluri. Nici acum nu îmi explic ce sa întâmplat defapt pe teren, şi cum am reuşit să joc semi-inconştient  aproape o oră.
        Chiar dacă sa întâmplat ce sa întâmplat, nu voi renunţa la acea determinare nebună ce mi-a dat resursele să continui meciul (atât cât am putut). Pentru că doar în situaţi critice se vede caracterul, iar ieri a fost una dintre aceste situaţi. Poate sunt perceput nebun de unii dintre voi, dar prefer să-mi pun pasiunile înaintea opiniilor celorlalţi, şi doar aşa voi şti că ceea ce fac din pasiune vine din toată fiinţa mea.
Pentru că nu voi renunta niciodată, caracterul meu îmi interzice să fac asta.






miercuri, martie 14, 2012

0

După ce norme definim normalul?


            Îmi poate spune cineva care este etalonul pentru “normalitate” în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură?  Am dedus că “normalitatea” se măsoară în “CEILALŢI” iar cu cât eşti mai “papagal” cu atât eşti  mai normal. Nici nu mă mir că se atribuie numele de normal majorităţii... eu cred că de cele mai multe ori avem de-a face cu o majoritate ipocrită şi cu o minoritate autentică. Într-adevăr, este greu sa fii autentic, sau măcar să  faci ce îţi place bazat pe propriile convingeri...

            Nu zic că pentru a-ţi  demonstra autenticitatea trebuie să faci totul opus faţă de majoritate, dar cred că este necesar un anumit discernământ când alegi lucrurile sau persoanele care te inspiră.  Pentru a fi autentic nu trebuie să inventezi o freză nouă, sau să porţi o haină unicată. Este suficient să te inspire ceva în care vezi valoare, dar cum majoritatea sunt ipocriţi, se vor lasă inspiraţi de majoritate...
           Îmi amintesc ca în urma cu un an şi ceva, mi-am făcut o freză puţin ieşită din tipar (nu a fost inventată de mine). Nu pot sa uit cuvintele hairstylist-ului după ce i-am explicat cum vreau să fiu tuns... “esti nebun? Cum să te tund aşa”. M-a tuns până la urmă cum am vrut, şi mulţi amici au râs atunci de freza mea, doar că după câteva luni unii dintre ei aveau aceeaşi freză. Mai tare a fost când am mers din nou la salon şi am văzut că şi hairstylistul mi-a copiat freza...
 Nu vă gândiţi că eu i-am inspirat, nu am o influenţă atât de mare. Poate doar cei ce vin la mine să îi tund îmi acceptă sfatul... (şi chiar dacă nu îl acceptă, eu am foarfeca în mână). Ce nu înteleg în toata chestia asta, este schimbarea unei percepţii într-un timp atât de scurt. Cum în urmă cu ceva timp eu eram ciudat că aveam freza respectivă, iar acum că au aceeaşi freză sunt trendy... exact, lumea se schimbă:D
          Cum aţi fi reacţionat majoritatea dintre voi în urmă cu şapte-opt ani, dacă vedeaţi un baiat cu blugi strâmţi , cu pantalonii băgaţi în cizme, în costum şi tenişi, sau un tip cu bretele şi papion? Vă spun eu... Majoritatea aţi fi râs de el. Doar că acum acel tip îi super cool.
Nu sunt împotriva la ce se poartă, chiar apreciez ce este trendy. Dar înainte de asta, apreciez ce este frumos, iar ce îmi place mie pun mai presus de ce se poartă. Chiar dacă nu s-ar mai purta tenişii, iar toţi cei ce poartă tenişi ar fi consideraţi loseri, eu tot tenişi o să port.
Ori cum, în toată chestia asta au de pierdut doar cei autentici, pentru că sunt încadraţi în acelaş tipar cu copiatorii. Personal, mă dezgustă să văd că mulţi au poze cu “ochelari wayfarer”, cu pantaloni bagati în papuci (chiar dacă nu sunt papuci pentru aşa ceva), poze în oglindă şi lista poate continua. Poate să îmi zică şi mie cineva de ce ipocriţii pervertesc imaginea autenticilor?

            În fine... nu mă aştept să se schimbe asta, pentru că normele după care se defineşte normalul sunt greşite, iar cei “normali” se simt bine la borcan. Până la urmă eu sunt doar un anormal care asistă la acest joc... măcar am satisfacţia că nu îl joc.
          Am respect pentru toţi autenticii... iar voi ceilalţi fiţi pe fază... are Alex Velea freză nouă:D