miercuri, ianuarie 16, 2013

1

Jurnal de călătorie


             Lucrurile care se întâmplă regulat devin obişnuinţă chiar dacă sunt ele mai ciudate sau mai speciale. Nu m-am gândit vreodată că am o putere supranaturală de a atrage lucrurile şi evenimentele ciudate în jurul meu, de fapt nu-i corect să le spun ciudate, mai corect e să le numesc simplu “belele”. 
             Luni, iau trenul din comuna unde am reşedinţa şi plec în Mediaş, oraş aflat la o distanţă de 30 de km. Trebuia să merg în oraş să îmi încarc cartuşele la imprimantă că sesiunea asta cere multă cerneală. După ce mi-am încărcat cartuşele am mers în gară, de unde trebuia să iau trenul să mă întorc acasă... băiat conştiincios, merg şi îmi iau bilet şi urc în trenul care era deja staţionat, mi-am pus căştile pe urechi şi am ocupat un loc în trenul murdar. Căutam cu privirea locuri unde nu erau oameni pentru că doream să mă izolez de stresul care îl emanau muncitorii care mergeau spre casă, dar această linişte mi-a fost întreruptă de o doamnă cu un aspect urât care s-a aşezat în faţa mea fără a întreba măcar dacă este liber locul, asta m-a enervate la culme. Am aşteptat liniştit pe scaun douăzeci de minute până când trenul s-a pus în mişcare cu muzica lui DOC în urechi, călătoria părea interminabilă.
La un moment dat m-am plictisit să stau în fund şi mi-am şters frumos tălpile papucilor şi le-am proptit în mânerul care este destinat pentru coatele călătorului care ar fi trebui să fie lângă mine, dar cum locul era liber, mi-am permis să îmi pun picioarele pe acel mâner din cauciuc. Pe partea cealaltă era aşezat un călător care am aflat mai târziu că îmi este rudă, era unchiul meu şi eu nu ştiam. Am spus bine, era, pentru că acuma este doar o ţintă pe care o voi face să sufere într-un mod, nu m-am decis încă dar sunt convins că nu îi voi rămâne dator. Mă întrebaţi de ce? Poi de aici începe adevărata poveste.
             Cu gândul oriunde altundeva numa nu la ce se întâmplă în trenul ăla şi cu muzică la maxim stăteam relaxat aşteptând să ajung acasă când am fost întrerupt de domnul respectiv care a ţinut să îmi atragă atenţia că nu aşa se stă în tren, respectos cum sunt mi-am dat căştile jos l-am ascultat şi i-am răspuns cu aceiaşi monedă, i-am spus că nu m-am legat de poziţia pe care o adoptă el în timpul mersului deci nu văd care ar fi sensul comentariului. Pentru mine deja devenise un subiect închis şi mi-am pus din nou căştile pe urechi fără a fi interesat de multele cuvinte ce le rostea omul, probabil despre mine.
Nu a trecut mult timp şi apare “naşul” care îmi atrage atenţia că nu este regulamentar cum stau în tren. Naşul a fost chemat de omul respectiv care a vrut să îmi demonstreze mie că nu stau cum vreau. Cuvintele naşului erau ceva de genul “stai frumos dacă nu vrei să ai probleme” clar că pentru mine a sunat a ameninţare şi mi-am permis să îi răspund şi lui cu aceiaşi monedă: “ce probleme pot să am?”. Şi după discuţia asta mă adâncesc din nou în starea de meditare în care mă aprofunda muzica.
               Când am ajuns în Copşa Mică am simţit o bătaie pe umăr iar când ridic privirea un băiat de aproximativ 35 de ani îmbrăcat în haine albastre se prezintă: sunt agentul x de la poliţia transportului am auzit că ai probleme, mă uit la el şi îi spun că n-am nici o problemă, cel puţin până în acel moment nu aveam. El insistă cu reclamaţia naşului şi a călătorului că eu stau cu picioarele într-o poziţie nefirească la care eu m-am simţit nevoit să îi răspund pe un ton ironic “picioarele mele sunt mai curate ca fundul lor deci asta îmi permite să stau cum vreau” bine-nţeles că a schiţat un zâmbet iar apoi pentru a-şi arăta autoritatea mi-a cerut actul de identitate. I-am zis că nu îl am pentru că nu vreau să vadă gaborii poza din buletin că am faţă de criminal în serie şi nu aş vrea să fiu subiectul unei investigaţii:D
După ce îi spun că n-am acte mă întreabă numele. Aici a fost confuzia lui sau a mea, încă nu ştiu exact cine a greşit dar îi cert că eu i-am dat numele corect, cel puţin aşa mă cheamă pe Facebook. Îi spun că mă cheamă Joel Thimothy Sawyer şi îi dau o adresă fictivă. Băiatul pleacă spunându-mi că o să suport consecinţe dar nu înainte de a-mi ura o călătorie plăcută.
             Râd în mine şi aştept ca trenul să se pună în mişcare, dar nu s-a pus până gaborul nu s-a întors pentru a-mi spune că l-am minţit că nu-i aia adresa mea şi nici numele:D mă uit la el şi îl întreb: “nu-i aia adresa?” El răspunde: “nu”. la care eu mă uit nevinovat spre el şi îi spun că sunt amnezic, bine-nţeles că nu a ţinut şi am fost nevoit să îi dau adresa corectă şi numele care nu l-am dat nici amicilor de pe Facebook.

             Aştept să văd care îi surpriza poliţiei transporturilor pentru mine şi sper ca şi naşul şi omul respectiv să aştepte surpriza mea pentru ei.

Un comentariu: